„Lăsați-o să aștepte cu lada ei”, râse batjocoritor angajatul gării. Dar omul munților a ridicat tânăra logodnică înghețată în căruța lui… și a descoperit că totul fusese doar o capcană. Ceea ce s-a găsit în ladă a schimbat absolut totul. 😱 😨
— Nu va veni, domnișoară, spuse sumbru proprietarul stației.
Tânăra își ridică încet capul. Degetele îi erau înghețate, dar continua să strângă mânerul lăzii grele de parcă întreaga ei viață s-ar fi aflat înăuntru.
— Mi-a promis că va veni, răspunse ea încet. Îmi scria în fiecare săptămână.
Bărbatul râse amar.
— Pe aici, bărbații promit multe lucruri… mai ales când simt mirosul banilor.
Fața tinerei păli.
— Ce vreți să spuneți…
Proprietarul rămase tăcut pentru o clipă, apoi privi lada grea din piele.
— Doar o nebună ar traversa singură toată țara… mai ales cu o asemenea ladă.
Vântul se înteți. Primii fulgi de zăpadă se așezară pe părul închis la culoare al tinerei. Ea privi drumul. Gol. Nimic altceva decât orizontul albicios și șuieratul înghețat al vântului.
— Poate doar întârzie… șopti ea, mai mult ca să se liniștească pe sine decât pe altcineva.
Proprietarul oftă și închise ușa stației.
— Dacă sunteți inteligentă, mâine dimineață veți lua prima diligență înapoi spre Boston.
Dar ea nu se mișcă. Se așeză pe lada ei și continuă să aștepte. Ore mai târziu, soarele dispăruse complet. Frigul îi ardea fața. Buzele îi deveniseră albastre. Când ultima lumină a stației se stinse, înțelese că era complet singură. Își strânse încet lada la piept și închise ochii. Și exact în acel moment… zgomotul roților unei căruțe răsună în depărtare.
Sunetul se apropia din ce în ce mai mult. Tânăra se ridică brusc. Inima îi bătea nebunește.
— Este el… șopti ea.
O căruță mare apăru încet din întuneric, trasă de doi cai negri. Căruța se opri în fața ei. Dar nu bărbatul pe care îl aștepta coborî din ea. Era un uriaș bărbos de la munte, învelit în blănuri groase. Iar ceea ce făcu apoi îi șocă pe toți. Puteți citi continuarea în primul comentariu. 👇 👇 👇
El privi în tăcere tânăra femeie, apoi lada acoperită de zăpadă.
— Sunteți singură aici? întrebă el cu o voce aspră.
Dezamăgită, ea dădu încet din cap.
— Aștept pe cineva…
Omul munților privi drumul gol și se încruntă.
— Nimeni nu va veni pe vremea asta.
Tânăra încercă să se ridice, dar picioarele îi tremurau atât de tare încât aproape căzu.
Bărbatul o prinse imediat.
Mâinile ei erau reci ca gheața.
— Dumnezeule… înghețați de frig.
Fără să mai spună nimic, el o ridică în căruța lui și o acoperi cu blănuri groase.
Apoi luă lada grea… și se opri brusc.
Fața lui se schimbă.
Lada era anormal de grea.
Mult prea grea pentru a conține doar haine.
Nu spuse nimic. O încărcă în tăcere în căruță și porni rapid spre munți.
Furtuna urla pe tot parcursul drumului.
Când ajunseră în sfârșit la o mică cabană din lemn, tânăra era pe jumătate inconștientă.
Omul munților aprinse focul, aduse apă fierbinte și rămase lângă ea până când își deschise încet ochii.
Primul lucru pe care îl făcu fu să rostească numele bărbatului cu care venise să se căsătorească.
În clipa în care rosti acel nume, fața omului munților încremeni complet.
Se întoarse încet spre ladă.
— Acel bărbat v-a spus să nu deschideți niciodată această ladă, nu-i așa?
Tânăra dădu din cap surprinsă.
— Da… dar de unde știți?
Omul munților nu răspunse.
Luă o pușcă de pe perete.
Apoi spuse cu voce joasă:
— Pentru că acum trei ani… o altă tânără a ajuns aici cu exact aceeași ladă.
Inima tinerei se strânse.
— Ce s-a întâmplat cu acea femeie…
Omul munților rămase tăcut mult timp.
Apoi se apropie de ladă și tăie căptușeala interioară cu cuțitul.
În clipa următoare, amândoi rămaseră paralizați.
Sub fundul fals al lăzii nu era aur.
Era dinamită.
Zeci de cartușe.
Și un detonator conectat la un temporizator.
Tânăra scoase un țipăt de groază și se trase înapoi.
Dar cea mai teribilă descoperire urma abia acum.
Lângă detonator se afla o fotografie.
În fotografie se vedea exact această cabană.
Iar pe spate era scris:
„Fata este doar momeala. De îndată ce lada intră în cabană… ardeți tot.”
