După moartea bunicii lor, băiatul și surioara lui nu mai aveau nicăieri unde să meargă… până când au găsit un vechi vagon abandonat. Dar când au descoperit ce era înăuntru, au rămas paralizați de groază. 😨
În noaptea în care bunica lor a murit, băiatul de 12 ani încă mai avea o casă.
Dar până dimineață, casa aceea arsese complet.
Băiatul stătea în curtea plină de noroi, în timp ce surioara lui se ținea strâns de el. Priveau cum ploaia cădea șuierând peste rămășițele înnegrite ale întregii lor vieți.
Acoperișul se prăbușise. Ferestrele nu mai erau decât niște găuri goale. Sub o bucată din peretele bucătăriei se vedeau picioarele răsucite ale scaunului bunicii.
Și fetița le observă.
— Unde este pătura bunicii?… întrebă ea încet.
Băiatul nu avu puterea să-i spună că și pătura galbenă arsese.
Cu trei zile înainte, bunica lor încă stătea în bucătărie în timp ce o furtună violentă lovea casa.
Fetița desena trei oameni sub un acoperiș roșu.
Iar băiatul cosea un nasture la haina lui, pentru că bunica spunea mereu:
— Un băiat care știe să repare ceea ce are nu va fi niciodată neajutorat.
Deodată, cana căzu din mâna bătrânei.
Ea se prăbuși înainte ca băiatul să înțeleagă ce se întâmpla. El îi ținea capul pe genunchi în timp ce fetița alerga prin furtună să caute ajutor. Pentru ultima dată, bunica apucă mâna băiatului.
— Ai grijă de sora ta… șopti ea.
— Îți promit… răspunse el.
Ultimele ei cuvinte au fost și mai slabe.
— Atâta timp cât rămâneți împreună… mai aveți încă un cămin…
A murit înainte ca ambulanța să ajungă. Iar în timp ce copiii dormeau la ferma vecinilor, casa lor a luat foc în mijlocul nopții. Nu mai rămăsese nimic unde să se întoarcă. A doua zi, o asistentă socială i-a așezat într-o cameră a bisericii și a deschis un dosar. Tatăl lor dispăruse. Fratele mamei lor refuza să-i primească.
Poate că ar fi acceptat băiatul. Dar nu și pe fetiță.
Îngrozită, micuța se agăță de haina fratelui ei.
— Nu… eu merg cu fratele meu… suspină ea.
Femeia încerca să explice că despărțirea ar fi doar temporară. Că acei copii aveau nevoie de un loc sigur. Că adulții făceau tot ce puteau. Dar băiatul înțelesese deja ceva îngrozitor.
Adulții pot spune „îmi pare rău”… în timp ce îți distrug întreaga viață.
— Nu ne vor despărți niciodată, declară el.
În acea noapte, în timp ce toți dormeau la fermă, el umplu o geantă veche cu două mere, o jumătate de pâine, unt de arahide, Biblia bunicii, singura lor fotografie, chibrituri și un cuțit pliabil.
Apoi își trezi ușor surioara.
— Pune-ți cizmele… șopti el.
Fetița se ridică imediat.
— Unde mergem?…
— Undeva unde nimeni nu ne va despărți.
Afară, o ploaie înghețată cădea fără oprire. Fetița își înfășură fularul roșu al bunicii în jurul gâtului și își urmă fratele în pădurea întunecată. Câteva ore mai târziu, cizmele îi erau ude leoarcă, iar buzele îi deveniseră palide.
Se împiedică de două ori înainte să șoptească:
— Mi-e atât de frig…
Băiatul îi înfășură umerii cu vechea pătură de lână și continuă să meargă.
Deodată, în mijlocul copacilor, ceva uriaș scârțâi în bătaia vântului.
Era un vechi vagon ruginit abandonat pe niște șine uitate, aproape complet acoperit de mușchi și ramuri.
Pe lateral se mai vedeau încă niște litere șterse.
Ușa era întredeschisă. Băiatul o împinse mai larg. Interiorul era cufundat în întuneric. Fetița îl apucă de braț cu teamă.
— Este… periculos?…
Băiatul privi pădurea neagră din spatele lor… apoi deschiderea întunecată din fața lui.
— Nu știu… răspunse el.
Și totuși, intră.
În interiorul vechiului vagon poștal, podeaua scârțâia sub pașii lor. Praful acoperea sacii vechi și rafturile. Ploaia lovea acoperișul metalic. În fundul vagonului, sub o masă ruptă, băiatul găsi o mică sobă din fontă… iar înăuntru, două bucăți de cărbune. Ochii fetiței începeau deja să se închidă.
Înaintară cu greu prin acel refugiu ruinat… iar când au descoperit ce se afla înăuntru, au rămas paralizați de groază… 😨😱 Continuarea în primul comentariu 👇👇
Când băiatul aprinse ultimul lui chibrit, interiorul vagonului se lumină pentru o secundă.
Fetița scoase brusc un țipăt de groază.
În fundul vagonului, în întuneric, cineva stătea așezat.
Nemişcat.
Băiatul apucă repede mâna surorii lui și se retrase încet.
Lumina pâlpâia și zăriră un bătrân cu barbă lungă, purtând o haină ruptă.
Dar asta nu era partea cea mai înfricoșătoare.
Lângă el se aflau zeci de jucării pentru copii… pantofiori mici… iar pe pereți erau agățate desene de copii.
Fetița începu să plângă.
— Hai să plecăm de aici… te rog…
Deodată, bătrânul își ridică încet capul.
Ochii lui străluceau cu o lumină ciudată.
— Ați ajuns prea târziu… murmură el cu o voce răgușită. — El știe deja că sunteți aici…
Băiatul nu înțelese.
— Cine…?
În acel moment, zgomotul unor pași grei răsună pe acoperișul vagonului.
Unu… doi… trei…
Cineva mergea chiar deasupra capetelor lor.
Apoi ușa vagonului se închise încet singură.
Fetița țipă.
Băiatul alergă spre ușă, dar aceasta refuza să se deschidă.
Și exact atunci, un râs de copil răsună încet în întuneric.
Dar nu mai era niciun alt copil în acel vagon… 😨😱
